O dilema majora pentru UE: Proiectul Nord Stream 2, in alb si negru

La finele lunii aprilie 2017, Gazprom anunta incheierea acordului cu Engie, OMV, Shell, Uniper si Wintershall, in vederea finantarii proiectului Nord Stream 2. In urma acestui anunt, aproape concomitent apareau reactiile sustinatorilor si oponentilor proiectului. Astfel, pe 26 iunie, apar public o serie de informatii privind demersul facut de un numar de 13 state membre care isi anuntau sustinerea pentru o propunere de act normativ prin care executivul Uniunii Europene sa primeasca dreptul de a negocia cu Rusia acest proiect (inlocuind in acest proces companiile europene direct implicate); iar pe 29 iunie, apar o serie de informatii privind o scrisoare primita de Comisia Europeana, prin care un numar de sase operatori ai retelelor de gaze naturale din cateva state membre isi exprimau sustinerea pentru disputatul proiect.
Privit din perspectiva geografica, in tabara oponentilor se afla in mod special statele din Europa Centrala si de Sud-Est, carora li se adauga cateva dintre statele nordice si Italia, in timp ce, in tabara sustinatorilor se afla in special tarile din „nucleul dur” al Europei, intrand aici, alaturi de societatile din consortiu (Engie din Franta, OMV din Austria, Wintershall si Uniper din Germania, Shell din Marea Britanie), operatorii retelelor de transport al gazelor naturale din Austria (Gas Connect), Germania (Fluxys, Gascade, Gasunie) si Cehia (NET4Gas). Proiectul beneficiaza de sustinerea Germaniei – cea mai importanta putere economica a Uniunii, si, ceva mai putin vocal, de sustinerea Frantei (al doilea pilon al UE)... in timp ce oponentii acestuia au sustinerea Comisiei Europene – organismul executiv suprem al Uniunii.
Componenta si liniile despartitoare dintre cele doua tabere au fost de-a lungul timpului si sunt inca intr-o continua miscare – nu putine fiind trecerile dintr-o parte in alta (in functie de beneficiile previzibile sau promise de Rusia unor tari/companii) sau contradictiile intre pozitia unor companii si cea a statelor lor de origine.
Nord Stream 2 este asadar un proiect in egala masura dorit si blamat in primul rand in interiorul Uniunii Europene. Dar, in acelasi timp, si inafara acesteia – fapt care-l face a avea o importanta globala! Cel putin asta se poate spune daca ne uitam ca, pe de o parte tabara sustinatorilor beneficiaza de intregul arsenal de influentare a opiniei si a autoritatilor publice europene pus la dispozitie de Rusia (atat prin reprezentantii oficiali ai statului cat si prin bratul sau gazeifer – Gazprom), in timp ce tabara oponentilor are sustinerea pe fata a Statelor Unite; si nu doar prin declaratiile a diversi oficiali, ci si faptic: prin Senatul american trecand (pe 15 iunie 2017) un proiect de lege care, intre altele, prevede posibilitatea instituirii de sanctiuni asupra companiilor europene implicate in proiectul Nord Stream 2 (alaturi de restrictionarea puterilor presedintelui Trump in ceea ce priveste o eventuala relaxare a sanctiunilor deja existente cu privire la o serie de persoane si de companii rusesti).
Dezbaterile privind avantajele si dezavantajele aduse Europei de acest proiect se pot purta intr-o multitudine de nuante de gri intr-un spectru larg de la alb (respectiv, al efectelor pozitive) la negru (extrema efectelor negative). Trecand insa peste multitudinea de elemente de detaliu, care fac dezbaterea foarte complexa, se pot evidentia totusi cateva elemente extrem de importante, ca repere ale dezbaterii. Astfel, un Nord Stream in Nordul Europei dublat de un TurkStream in Marea Neagra, contureaza impresia bratelor unui „cleste gazeifer” deschis de Rusia spre Uniunea Europeana, cu focusul pe Europa Centrala si de Sud-Est. Si asta nu-i deloc bine – deoarece conduce la cresterea sau fie chiar si doar la mentinerea la cote ridicate a dependentei UE (si in special a statelor ECE – SEE) de gazele si bunele relatii cu Rusia si/sau Gazprom… si astfel la cresterea influentei directe si indirecte a Rusiei intr-o regiune aflata oricum intr-un proces centrifug fata de UE.
Pe de alta parte, este destul de evident ca UE este deja prizoniera lipsei unor alternative, viabile si rentabile economic, la gazele naturale oferite de Rusia; fiind in mod evident nefezabila din punct de vedere economic pentru Europa. Si asta deoarece oricare dintre alternative este mai scumpa decat gazele rusesti – fapt ce erodeaza eficienta si profitabilitatea industriilor dependente de gazele naturale din Uniune si, astfel, eficienta si profitabilitatea intregii economii europene - un fapt, de asemenea, deloc de dorit de UE in contextul unei competitii globale tot mai aprige si chiar si mai putin dorit de Germania – principala putere industriala a Europei (si cel mai important concurent al SUA pe piata globala). Problema punandu-se in aceiasi termeni – de eficienta si profitabilitate, si in ceea ce priveste oferta SUA, care s-a anuntat dispusa si interesata sa acopere deficitul de pe piata europeana a gazele naturale prin exportul de gaz natural lichefiat din surplusul de pe piata americana (surplus provenit din exploatarile alternative). Este adevarat ca eventuale reduceri ale taxelor, ale impozitelor si/sau implementarea a diferite forme de subventii publice pot face din aceste alternative, neviabile economic, unele relativ realiste pentru aprovizionarea Europei cu gaze naturale (subventiile si reducerile putand fi acordate fie producatorilor europeni de gaze, fie exportatorilor si transportatorilor americani); in orice varianta insa, intr-un eventual „razboi al preturilor gazelor”, costul gazelor aduse in UE din oricare astfel de surse alternative nu poate fi, sub nici o forma, mai mic decat cel pe care-l poate oferi o Rusie deosebit de interesata in mentinerea pietei europene. Prin urmare, un astfel de calcul de eficienta economica a importurilor de gaze naturale face ca UE sa se afle intr-una din cele mai mari dileme de la nasterea ei pana in prezent! Iar din proiectul Nord Stream 2 - o borna foarte importanta pe drumul Uniunii. Si nu neaparat in perspectiva economica, deoarece dimensiunea geopolitica este cu mult mai importanta!
In acest context tulbure si dificil pentru Uniunea Europeana, concretizarea proiectului Comisiei Europene, de creare a unei piete de gaze naturale integrate in Europa Centrala si de Sud-Est, prin constructia unei retele de transport capabila sa mute cantitati mari de gaze de la Est la Vest si de la Nord la Sud, este o componenta importanta a raspunsului UE. Un raspuns in care – prin pozitia centrala in proiectul BRUA, prin zacamintele de gaze de la Marea Neagra si prin recentul acord incheiat de Transgaz cu entitatile similare din Europa de Sud-Est, Romania joaca unul dintre cele mai importante roluri pe care le-a avut in istoria sa recenta.

Share this post

Submit to DiggSubmit to FacebookSubmit to Google PlusSubmit to StumbleuponSubmit to TwitterSubmit to LinkedIn
  • All
  • Editorial
  • Interview
  • Oil & Gas
  • Point Of View
  • Special Focus
  • Default
  • Title
  • Date
  • Random